Joia aceasta la Bazinul de Înot a avut loc cea de-a patra ediție a Swimathonului.
O competiție cu scop umanitar unde își dau concursul participanți din tot felul de domenii, dar fără înotătorii încă în activitate care nu au voie să participe… conform regulamentului.
Tribunele aproape pline, 13 echipe, 80 de înotători, opt cauze umanitare.
Subsemnatul a înotat pentru cauza Școlii nr.10. Ca fost elev al acestei școli m-am simțit onorat să particip alături de cei ce au format echipa.
În spiritul stilului pamfletar care predomină blogul meu, vă relatez cum am văzut eu la un moment dat competiția :
Tribunele vuiesc ca motoarele încinse ale tancurilor.
Aglomerație mare. Lume agitată și grăbită.
Urechile încep încet-încet să-mi țâuie de la gălăgie și parcă o grenadă mi-a explodat în față.
Soldații din armata mea se adună cu greu in fața tranșeului ( culoarului) numărul 1.
Cel mai bun prieten al meu, Costel, apare dezbrăcat și cu o burtă mare în față. Pentru autosugestie îmi spun inteligent în gând : Sunt șanse mari să câștigăm războiul !
Apare Andra ( fosta sportivă de performanță) ce pare încă în formă fizică bună. ” Slavă Domnului, îmi zic ! Voi lupta alături de Andra. Costel poa’ să fie bucătarul regimentului „.
Fără să realizez începe bătălia. Unii sar in apa udă, mai greu, parcă observaseră rechinii.
Vine și rândul meu. Înot repede, ca o șalupă. Niciun rechin nu mă poate ajunge. Familia de pe margine mă susține cu înflăcărare. Sunt in formă maximă și niciun inamic nu mă poate învinge. Vom câștiga bătălia, sunt sigur!
După 30 de minute ceva se întâmplă. Am fost trădați.
Comandantul armatei e dispărut în misiune. Ostașii mei încep parcă să dispară și ei…probabil răpuși de inamic. Suntem din ce în ce mai puțini.
Observ, în ceață, cum și pe alte tranșee sunt victime.
Unul este scos cu cârligul din apă. A primit „head shot”.
Altul se chinuie cu greu să iasă din bazinul plin parcă, de sânge . Un coleg încearcă în zadar să-l scoată pe mal.
Prietenul meu Costel are probleme.
– Nu mai pot să respir, îmi zice !
Probabil de la grenadele cu gaz și de la fumul scos de pe țevile tancurilor.
Cred că am fost atins de un glonț. Brațele încep să-mi fie grele. Picioarele îmi amorțesc și respir greu. Nu prea mai aud nimic și văd totul in ceață.
Soția mea a dispărut din mulțime. Resemnat, îmi spun : „Hm, nici n-am murit și m-a și părăsit ! Și n-am apucat să-i trimit nicio scrisoare de pe frontul de luptă…Asta e, rămân până la sfârșit alături de Costel „.
Au trecut 45 de minute. Mă întind pe sol. Pe lângă mine explodează grenadă după grenadă. Ostașii pier călcând parcă pe teren minat.
Carnagiu, oameni gâfâind, femei sacrificate, copii speriați.
E clar, trăiesc pe pielea mea lupta de la Cotul Donului, unde au murit 150.000 de ostași români.
Cineva strigă cu disperare la o portavoce ” Mai sunt doar 5 minute !”
Hm, doar cinci minute??? E enorm de mult ! Îmi doresc să se termine totul acum. Costel să supraviețuiască, eu să-mi găsesc soția, armata mea să câștige războiul. Să fie pace, să crească florile și să ciripească păsărelele în soare.
Cineva ridică steagul. Războiul s-a sfărșit. E pace !!!!
Armatele iși numără răniții și și-i ingrijesc.
Se așterne liniștea pe întreg frontul.
Încep să mă simt mai bine. Auzul și vederea îmi revin. Acum îmi simt mâinile și picioarele.
Mă duc în cortul meu și mă relaxez. Apare Costel, zâmbind : ” Hai, mă, că o fost bine ! Mă bucur că am putut ajuta Școala 10 ! „.
Atunci realizez subit că am greșit. Nu a fost nicio luptă. A fost doar o competiție. Atât eu cât și Costel nu puteam respira de la cârnați și bere, și nu de la grenade și tunuri.
A fost de fapt o competiție frumoasă, nu un război, cu oameni frumoși ce au făcut eforturi frumoase pentru scopuri, tot frumoase.
Și, știu și ce trebuie să fac de acum să nu mă mai simt ce pe front : Să aplic un regim alimentar ca pe vremuri. Să inot mai des. Să mai slăbesc măcar cinci kilograme iar apoi poate n-o să mai confund Swimathonul cu lupta de la Cotul Donului și pe Costel cu bucătarul regimentului.
Eu vă salut……… dulce-acrișor.
Adrian sunt…………….antrenor.