Am plâns când acel ingeraş de doar patru ani, a fost sfâşiat de nişte câini intr-un parc din Bucureşti.
Am plâns la acest carnagiu din clubul bucureştean, ‘Colectiv’.
Am plâns când am aflat că in acel club o fostă colegă de a mea , ce a avut in trecut trei operații pe creier, a fost printre cei gravi răniți acolo.

Deseori…când  băiețelul meu adoarme seara, mă pun cu urechea pe inimioara lui şi ii ascult  bătăile inimii.
Ii miros pielea. Trag mirosul lui, incă de laptic, in piept. Ii miros părul, ii mângâi fruntea şi îi țin tălpile in palmă.

Ii ascult respirația şi il privesc dormind punându-mi o mie de intrebări şi făcăndu-mi o mie de scenarii.

In momente ca cele din Colectiv, realizezi cât de fragila este viața, ca un filigran.
Cât de importante sunt in viața noastră persoanele dragi…copiii noştri.

Ne luptam pentru putere, unii, alții pentru bani, alții pentru notorietate. Le vrem pe toate, dar uităm un singur lucru şi cel mai important : avem viața lânga noi. Avem sentimente, momente unice, ireversibile. Avem trăiri, avem o viață fragilă ca un ou de prepeliță.

Da. Eu când vreau să plâng, plâng.

In piramida conştiinței, la baza ei sunt cele mai negre trăiri : furia, teama, ,mândria, ura, dorința.
Astea le văd zilnic, in special in mediul on line in care m-am introdus cu intenții bune de a schimba unele lucruri pe care eu le cred injuste şi dăunătoare.
Dar , mă pierd deseori in vălmăşeala compusă din ură şi neîncredere.

Ştiu, trebuie să ieşim de aici şi să ajungem in piramida conştiinței la nivelul iertării, optimismului, curajului şi increderii. Apoi să ne ducem spre performanțe de vârf fără stres ci cu fericire recunoştință şi iubire.

Da. Eu când vreau să plâng, plâng.

Am plâns la gâtul fiului meu, cu frică.
Cu frica că am un singur copil şi că viața imi arată ca mergem pe un fir de ață pe o sârmă, peste un vulcan, pe o lamă de cuțit.

Un copil iți poate da răspunsul la multe intrebări iar eu nu vreau să imi imaginez ce este in sufletul părinților ai căror copii au murit, nu oricum ci arşi.

Incerc să mă degajez de toate scenariile făcute pe marginea acestei triste intâmplări şi să invăț incă o dată că viața este scurtă şi se derulează pe repede inainte.

Imi imbrățişez copilul de câte ori il prind.
Il sărut până il sufoc, il obişnuiesc iubăreț şi afectuos.
Il sărut zilnic când il iau de la şcoală.
Ii spun obsesiv că il iubesc.

Da. Eu când vreau să plâng, plâng.

Plâng când văd că al meu copil imi atrage atenția că il neglijez , prins fiind in probleme cotidiene.

Plăng dacă copilul meu este nefericit.

Plâng la serbarea de fiecare sfârşit de an. Plâng pentru că s-a mai consumat un an din viața copilului meu.

Plâng de fericire că al meu copil creşte, se maturizează şi devine bărbat.

Plâng de Crăciun când copilul meu se bucură sincer de cadourile primite şi mă gândesc la părinții copiilor decedați. Plâng când mă gândesc la părinții care nu au ce le oferi copiilor.

Plâng când văd sinceritatea şi inocența fiului meu, ca şi a oricărui copil. Plâng când mă cert cu el şi văd că supărarea unui copil nu ține mai mult de câteva minute şi revine la o stare de prietenie sinceră, necondiționată şi curată.

Da. Eu când vreau să plâng , plâng.

Plâng când copilul meu doarme şi mă gândesc că oricând aş putea să fiu in locul părinților copiilor decedați.
Plâng când imi bag nasul la gâtul lui şi il miros. Când  mă pun cu urechea pe pieptul lui şi ii ascult bătăile inimii. Plăng când mă gândesc că singurul lucru cert din viață asta este moartea.
Plâng când mă ține de mână şi când se uită cu ochii lui negri ca abanosul şi mari ca ai căprioarei, sau când imi spune ” Tati, te iubesc, iartă-mă!  „..şi parcă genunchii mi se moaie.

Am plâns când l-am invățat pe fiul meu să inoate, deşi am invățat sute de copii inaintea lui.
Am plâns când l-am invățat prima oară să meargă pe bicicletă.

Am plâns când eu eram plecat intr-un lung cantonament, iar el la doar 6 ani , dormea cu poza mea sub pernă.

Plâng şi ii repet obsesiv că indiferent dacă il mai cert sau dacă nu ii reuşeşte ceva, eu tot la fel de mult il iubesc.

Plâng când văd copii morți şi imi inchipui ce este in sufletul părinților.

Am plâns straşnic când fetița unei cunoştințe, de doar doi ani, a fost diagnosticată cu cancer la cap.

Plâng tot timpul când realizez că cea mai mare pedeapsă in viață pentru un părinte este să-şi ingroape copilul.

Da. Eu când vreau să plâng,plâng……

……………………….şi plâng cu sufletul.