Autodenunț : Am dat şpagă unui neamț

Screenshot_2015-12-12-09-05-36

Intr-o zi, după o seară boierească la Hanovra (restaurant din Bc), cu pastramă de oaie, brânză de burduf şi cepuță roşie, „stinse” cu Gewurtztraminer, m-am trezit direct in minunatul oraş Dresda-Germania.
Oraş pe care-l mai vizitasem de vreo 4-5 ori cu ocazia unor competiții internationale de sărituri in apă, dar unde de data asta m-am deplasat pentru un cantonament de pregătire şi un schimb de experiență cu cei mai buni antrenori de sărituri in apă, din Germania.
Nevrând să plictisesc cu pasiunile mele, am să vă „şprehănesc” , comprimat , despre unele trăiri de aici.

In primul rând am observat că ospitalitatea nemților este diferită de cea a românilor. Nu zic că sunt mai ospitalieri sau mai puțin ospitalieri…zic că ospitalitatea lor diferă.
Spre exemplu, noi românii dacă am avea ca musafiri ceva nemți, şi i-am lua la noi acasă…păi, nu numai că am face credit in bancă şi ne-am schimba canapeaua cu arcuri şi tv-ul cu lămpi, dar ne-am şi umple congelatorul cu macrou , iar pe rafturile frigiderului am pune la iveală cel mai bun parizer din oraş şi cea mai bună slănină.
Eh, ei nu sunt aşa. Ei sunt mai relaxați, ei işi văd de activitățile şi de familia lor normal, ca până să apari tu in viața lor , şi apoi, dacă mai au timp, sunt foarte drăguți cu tine.
M-a deranjat până la lacrimi că am fost invitat acasă la un neamț care avea o soție şi doi copilaşi ( unul de patru ani iar celălat de opt luni) şi niciun membru al familiei nu vorbea româneşte. Cel mic, de opt luni, tolănea pe burtică, pe covor şi mă fixa nepoliticos cu privirea. Fără să zică nimic in româneşte.
Soția, vorbea engleză, dar româneşte ioc. Iar copilul de trei ani, m-a dezamăgit şi el pentru că nu auzise de Hagi, Nadia şi Ilie Năstase. Bine că eu ştiam de Angela Merkel.
In altă zi, am fost enervat la culme când am fost invitat la o familie foarte frumoasă, in alt oraş, in Lepzig, la aprox. 100 km de Dresda, şi mi-au prezentat , ca nişte ghizi profesionşti, centrul oraşului şi istoria lui. Impresionant!!
Toate acestea au durat câteva ore bune. Nu au făcut decât să mă facă să  mă simt complexat. I-am invitat să vină la Bacău să le prezint şi eu oraşul nostru, dar mă gândeam că eu in patru minute termin prezentarea centrului oraşului ( parcă mă şi văd : „Aici avem Biblioteca Județeană, unde este „arestat” primarul oraşului!  Aici avem shaormeria Irina, iar aici este Teatrul, Casa de cultură, parcul…punct. Hai la Hanovra să bem o bere, apoi vă duc la gară! ).

Am fost şi intr-o biserică lutherană, şi nu oricare, ci aceea unde este inmormântat  Bach. Biserica Sf. Thomas.
In timpul slujbei, după anumite pasaje, ,m-am trezit că dau mâna cu toată lumea din jur. Aşa spune religia lor. Ei nu săruta mâini şi probabil nu pupă nici funduri ( nici măcar a vreunui semizeu candidat la primărie).

Naturlich că ar fi multe de povestit, dar articolele lungi sunt plictisitoare. Totuşi, in titlu vă zic că am şpăguit un neamț.
Da, aşa este! Sunt cumpărabili, orice neamț are prețul lui şi nu este impenetrabil, sanchi, ca preşedintele nostru. 😉

Relatez : eram la masa de prânz cu bufet suedez, in centrul dedicat sportivilor.
Totul era la discreție, dar la cârnați ( wursti) in acea după amiază era un soldat ce păzea oala. „Keine bewegum !!!” (Nicio mişcare) Cam asta puteam citi in ochii lui.
Răpus de foamea provocată de dorul de casă, am incercat să iau două bucăți cârnați. Neamțul s-a impus autoritar punând piciorul in podea, cu pieptul umflat ca un cocoş şi incruntat ca Adolf. „Eine cârnatăn! „, se agita, impenetrabilul.
Inaintea mea sportivul işi incercase norocul şi işi folosi şarmul pentru cel de al doilea cârnat. Dar, fusese repudiat şi pus pe drumul cel bun.
Eu, pentru că am in gena balcanică spiritul descurcăreț…i-am pus mâna pe umăr, neamțului şi i-am arătat cu degetele că eu vreau „zwei cârnaten”. El nu şi nu !
Atunci, am băgat mâna in buzunarul de la chiept,  am zâmbit cu fața pe care o foloseam atunci când eram sportiv şi mă prindea controlorul in Bucureşti fără bilet de autobuz. Am scos un breloc cu „România” şi un magnet de frigider, frumos colorate.
Neamțul incruntat ce fusese până atunci iute ca un cârnaț de Pleşcoi, acum era dulce şi moale ca vata de zahăr.  El a luat mita zâmbind, şi mi-a oferit doi cârnați. In acel moment, parcă tot corpul mi-a fost invadat de endorfină şi parcă simbioza de sinapse a creierului meu transmitea hipotalamusului plăceri ascunse. ( Nu ştiu dacă m-am exprimat corect dar sună bine ) .
Ce poate fi mai frumos decât să ştii că ai destul spirit  persuasiv incât să poți mitui un neamț !?

Morala: Orice neamț are prețul lui, iar orice român luptă şi are tot timpul ceva la indemână de dat mită pentru un cârnat in plus.

O fi nemațu’ mai corect
Şi românu’ imperfect,
Dar când este foame mare
Neamțu-i mort,
Românu-i tare.

Eu vă salut………dulce-acrişor.
Adrian sunt…………..antrenor.

De la fițele de Dorobanți, la Dresda

Screenshot_2015-04-30-10-21-48

In drumul meu spre o competiție sportivă ( pentru al 4-lea an consecutiv) care se desfăşoară în Germania în oraşul Dresda în partea de Est , am oprit pentru o noapte în capitala României.( Dorobanți)

Pentru că a trebuit să mă întâlnesc cu o persoană importantă şi să rezolvăm criza politică mondială şi situația Ucrainei, am ales să ne vedem în zona unde eram eu cazat şi anume, în Dorobanți.
Cunoscutul cartier unde se întâlnesc toți literații României toți culturalizații,  urmaşii lui Tristan Tzara şi ai lui Cioran şi Eliade şi bineînțeles…eu.

Am comandat două „limonăzi” care m-au costat aproape cât alocația fiului meu pe-o lună…40 de lei. Sărac din fire, am încercat să negociez, n-am reuşit.
Prin cap mi-a trecut : ” Păi la Hanovra în Bacău, beam 4 „limonăzi” de banii ăştia.”
După ce am băut din limonadă câte un strop, să se termine mai greu, de la lamâi, mi s-a făcut fomică la stomac. Am intrat flămând în piața din Dorobanți unde mi-am luat 5 cm de plăcintă de dovleac…28 lei ( cât abonamentul la televiziunea prin cablu, pe o lună) Ghinion! Deja tăiase femeia…să-i fi spus : „Doamnă, dați-mi doar 3 cm! ” nu mai puteam…să-i fi spus: ” Doamnă, scoateți „dovleagul” !” Nu puteam. Aşa că am mâncat 2,5 cm şi restul am păstrat pentru familie.

De banii ăştia mâncam şi carne la Bacău.

Pe geamul cafenelei am văzut la un moment dat, doamne, domnişoare care aveau mersul de parcă ar mesteca gumă intre buci ( pentru pudici: muşchii fesieri). Oare este vreo şcoală specială de mers, pentru Dorobanți ? Nu pentru dorobanții călare, ci pentru cei pedeştri.

Printre Ferrari , Louis Vuittoane, Vertu-uri, m-am dus la hotel unde am adormit cu punguța cu doi bani, sub pernă.

A doua zi, în aeroportul din Munchen, unde am făcut escală , am băut cafea şi ceai gratis. Acolo era de mine. 🙂 Cârnatul şi berea nemțeasca mă aştepta fierbinte respectiv rece în Dresda.

Cu numai 5 euro ambele ( adică 21 lei ) şi asta în centrul minunatului oraş, papilele mele gustative au avut parte de o orgie culinară pe cinste.

Lămurit clar că Dorobanțiul este mai scump decat Dresda, unde Loganul e la el acasă şi că o friptură în Dorobanți este mai scumpă decăt în Jermania…nu mai spun de plăcinta de dovleac şi fițe dintre buci, m-am dus la culcare la ora fixă…precis ca un neamț. Am visat ca Iohannis era amantul lui Angela Merkel.

După o săptămână de stat in Dresda, am ajuns să mă întreb de ce maşinile lor nu sunt murdare şi am inceput să-i compătimesc pe patronii de spălătorii auto.
Singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost că ei nu-l au pe Stavarache şi se trezesc oameni fericiți dimineața, pentru că nu il au nici pe Tescaru. ( ciudată progenitură).

Totuşi, o chestie nu-mi place la nemți :
Prea mulți tineri cu belciuge-n nas.
In România dacă-i spun cuiva :” Băgați-aş sârma-n nas!” , se supără. Iar ăia dau bani ca să-şi bage cercei în nas.

Largi la pungă, noaptea lasă sticlele pe jos, pe stradă, după ce beau, pe când românii le păstrează, pentru a-şi lua garanția pe ele.

Duminică e linişte mormântală , nu vezi om la geam, pe balcon, nu tu o manea, nu tu un Salam, nu tu o sămânță scuipată în freză vecinului de dedesubt, nu tu un covor de spălat pe jos in făța blocului…nimic. Insipizi oameni.

Stiu. In weekend emigrează toți nemții în Dorbanți.

După un weekend „plictisitor” în Jermania, m-am întors ca un român zgârcit, care se plânge de o limonadă şi 5 cm de plăcintă de dovleac…în oraşul lui Stavarache. ( săracu’ Bacovia).

Pe drumul spre casă am oprit la Buzău să iau cârnați de la Udrea: „Cârnații de Pleşcoi” ( 23 lei kg, apropo…aşa da!) numele cărora, după ce Udrea a descoperit Parisul, se pronunță  ” Pleşcoa „.

Să fiți dăştepți ………………şi fără frică………………de Tescaru ajunge primar………………la Dresda beau berică.