Intr-un oraş amețit de febra alegerilor locale ce bat la uşă… Intr-o viață cotidiană plină de griji, de stres, de monotonie şi de multe ori de răutate, de care eu insumi sunt atins de multe ori, am avut privilegiul să asist Joi seara, la concertul Filarmonicii Mihail Jora in sala Atenenului din Bacău. Concert ce a celebrat implinirea a 60 de ani de existență a filarmonicii noastre.
Spre ruşinea mea nu am mai fost la un spectacol in Ateneu de anul trecut când am fost invitat de amicul violonist şi tânăr dirijor…Sergiu Spriridon.
In preambulul spectacolului, managerul Pavel-Ionescu Ambrosie i-a pomenit, cu reverență, pe toți cei implicați intr-un fel sau altul in activitatea de şase decenii a filarmonicii.
Foşti instrumentişti pensionați acum, alții decedați, foşti şi actuali politicieni, sponsori, colaboratori şi prieteni ai muzicii culte, au fost aplaudați la scenă deschisă şi chiar li s-a oferit câte o diplomă şi un fir de trandafir ca gest simbolic şi in semn de recunoştință.
Pe tot parcursul discursului lui, managerul Ateneului din Bacău a ținut un trandafir alb in mână pe care l-a oferit la sfârşitul alocuțiunii , soției dumnealui, aflată in sală. Ca semn de recunoştință profundă pentru ințelegerea şi sprijinul oferit pentru timpul petrecut pe scenă şi departe de familie şi casă, specific vieții de artist.
Concertul a inceput cu Rapsodia română a lui George Enescu. Caracterul exotic al piesei, dinamismul, frumusețea melodică, orchestrația spectaculoasă, au făcut ca publicul să fie imediat hipnotizat şi trecut, parcă, in altă dimensiune.
Dirijorul, maestrul Ovidiu Bălan, in vârstă de 74 de ani, a primit cu sete, cum ii stă bine unui mare artist, aplauzele şi laudele ce i se cuvineau fără drept de apel.
De pe scaunul unde am stat eu, puteam să le vad unor artişti fața, unora profilul, iar altora spatele.
Toți păreau fără cusur. Am stat atât de aproape de violonişti incât puteam să văd pielea fină de pe incheietura mâinii unei doamne, ce in pauze işi ținea mânerul viorii lipit de nări, şi imi dădea senzația că adulmecă mirosul de lemn al viorii ce a fost lăsat la uscat 4-5 ani inainte să fie transformat in instrument muzical.
Pe tot parcursul spectacolului m-au incercat regretele pentru că eu nu ştiu să cânt la un instrument muzical, şi parcă mă cuprindea o dorință de a smulge vioara sau contrabasul sau flautul sau cine ştie, poate harpa, din brațele unui instrumentist.
Dar, m-aş fi făcut de ruşine, aşa că am profitat din plin de muzica ce imi vrăjea timpanele.
După o oră de savurat muzica puternică produsă de instrumente, creierul te trimite intr-o incursiune subliminală in viața artiştilor, şi in minte iți vine o intrebare firească : Oare cum arată o zi din viața unui astfel de om ?
Pentru că ei, pe scenă , sunt toți perfecți.
O parte din răspunsul la intrebare il ştiu din vizita mea cu domnul deputat Cosmin Necula ( care compara filarmonica cu un diamant uitat intr-un sertar)când zilele trecute am participat la o discuție cu artiştii, unde unul dintre instrumentişti se plângea de nedreptatea pe care o face statul, prin faptul că artiştii băcăuani primesc salarii mai mici, după o grilă de salarizare diferită de a celor din Iaşi, spre exemplu.
Am trecut repede peste acest gând negru ce mi-a distras atenția de la muzica cultă şi am observat pe scaunul din fața mea o fetiță blondă de aproximativ 8 ani ce trăsărea puternic la sunetul produs de tobă. Limbajul sincer al trupului fetiței mi-a indicat că sunetele puternice şi clare ii produceau sentimente si trăiri….fie ele şi de nesiguranță pentru un copil mic ca ea. Când sunetele mai blânde au revenit, am putut observa fetița cu gaurele in obrajori cum s-a relaxat pe scaunul din catifea şi a inceput să se joace cu degetul prin părul blond.
Momentul culminant care mi-a făcut pielea găinii şi m-a ținut fără răsuflare şi fără să clipire…a fost al frumoasei soprane Claudia Vasilache, care ne-a incântat cu o melodie de dragoste.
Ea a intrat pe scenă alături de tenorul Iulian Muşat, acompaniați de Corul Ateneu, făcând astfel deliciul finalului de spectacol.
Pot afirma cu sinceritate că eu nu am mai aplaudat niciodată atât de mult incât să simt că mă dor palmele şi brațele.
Ce seară minunată alaturi de oameni minunați şi de un public pe măsură !!
La mulți ani colectivului şi locaşului de cultură, Ateneu !!!
La mulți ani !!!!!!
